Îți scriu.

Sunt atâtea lucruri pe care aș vrea să ți le povestesc acum.

Ca și atunci când am ajuns pentru prima dată la Cluj și ți-am descris totul într-un mesaj lung. Fiecare detaliu… Ai fost primul căruia i-am scris, pentru că știam că o să-mi împărtășești entuziasmul, la fel cum am făcut și eu când tu ai ajuns în Verona.

Mi-e greu să înțeleg că n-o să te mai aud, că n-o să ne mai scriem, că nu o să mai râdem unul de celălalt, eu ”abjoric”, tu ”alkashka”. Am împărtășit odată aceeași durere. Și nu știu cât de mult am putut să te ajut, dar am încercat să-ți fiu aproape așa cum încercai și tu.

Mi-am imaginat cu totul altfel perioada asta. Trebuia să faci parte din ea. Eram atât de fericită că o să merg în Spania, pentru că știam că o să urmeze vizite. Mi-ai promis cândva că o să fii ghidul meu în Verona.

Mi-e greu să scriu despre tine astfel... Știu că nu ne-am mai văzut de multă vreme. Ne tot scriam ca să aflăm când merge acasă fiecare.. Deși aveam aceleași vise, nu ne-au ajutat să construim intersecții la care să ne întâlnim mai des și să mai facem schimb de câte o glumă sarcastică sau o îmbrățișare.

Trebuie să înțelegi că eu n-o să-ți pot spune ”adio” niciodată. Dar vreau ca tu să-ți găsești liniștea, să nu fii un suflet zbuciumat. Golul pe care l-ai lăsat în inimile noastre...acolo o să rămână, dar tu ... tu continuă să fii fericit acolo unde ești acum.

Era vară, ne-am îmbrățișat și ți-am zis: ”Ai grijă de tine!”, iar tu mi-ai răspuns așa, în felul tău: ”Asta tu ai grijă de tine, Constance!”

Te aștept în vise, Dorin. 

CC.