Sunt româncă.

După aproape 3 ani petrecuți la Cluj, a ajuns să-mi mai scape și mie câte un ”no binie”, un ”ioi” sau ”pățăști”; dar n-o să mă auziți să zic ”servus”, tocmai pentru că e mai degrabă un ”siervus”. În acest context, prietenii mei au hotărât că trebuie să mă adopte. Un pic mai târziu și statul român a decis să facă același lucru.

Acum 2 zile, am mers la Castellon de la Plana (Spania), la consulatul României ca să depun jurământul de credință față de România. Și mi s-a părut atât de ciudat că depun jurământul într-o altă țară decât România sau Moldova. Dar ”complicat” e al doilea meu nume. Dacă e să merg din Cluj la Alba Iulia, eu trebuie neapărat să trec prin Timișoara, altfel ar fi prea simplu. Și cum am mai menționat într-o altă postare, toate călătoriile mele sunt cu peripeții. Nici asta n-a fost o excepție.

Toată ziua am fost într-o continuă așteptare. Când am intrat în sală, în centru era o masă, acoperită cu o stofă de culoare albastră de care era agățat tricolorul. Eram singură, nu mai era nimeni care să depună jurământul. Și mai eram emoționată. Iar eu când sunt emoționată sunt foarte sinceră. Când spun sinceră mă refer la faptul că nu gândesc de 2 ori ce vreau să zic. Am fost întrebată câteva lucruri care nu mi s-au părut formale, legate de studiile mele și planurile de viitor.
După care a urmat întrebarea: ”Cunoști/Posezi limba română?”. La care eu am răspuns într-un mod sarcastic: ”Dar nu în limba română vorbim acum?” După reacția consulului la răspunsul meu, mi-au trecut prin minte 3 lucruri:

1. (minutul 1.45)



2. Eu nu mai primesc cetățenia.
3. În timpul unui examen, ne-am tot șușotit cu Alexandra, iar asistentul ne-a făcut observație: ”Fetelor, nu mai vorbiți că o să vă dau afară!”, la care eu am răspuns ”Nu putem să nu vorbim, suntem de la Comunicare.”

Sunt româncă! Și începând cu 20 aprilie mai puțin glumeață.

CC.