Ore de dor.

Uneori cuvintele pe care vreau să le spun n-o să le regăsești sub forma unor litere adunate frumos și corect. Ci o să le regăsești într-o îmbrățișare stângace, într-o atingere întâmplătoare, într-un zâmbet, un sărut sau chiar și în absența acestora, pentru că uneori gândurile pe care le port vorbesc mai tare decât ceea ce chiar reușesc să zic.

Nu înțeleg totul. Dar înțeleg ce nu-mi aparține, unde trebuie să mă opresc și când, chiar dacă interiorul meu vorbește o altă limbă decât rațiunea. Și-mi displace faptul că trebuie să renunț la acel ceva pe care n-am reușit să-l cunosc sau să-l înțeleg. Dar uneori e atât de necesar să pui un punct înainte să înceapă să doară anumite virgule.
Nu pretind ca lucrurile să se întâmple exact așa cum îmi doresc sau cum mă aștept, pretind ca ele pur și simplu să se întâmple. Nu ca să pot da dreptate inimii sau rațiunii, ci ca să înlocuiesc incertitudini. Și da, am suficientă rațiune încât să reușesc să-i închid ușa în nas oricărui impuls prostesc. Dar nu despre asta e vorba, e vorba despre recompensa pe care o așteaptă inima în orele pline de dor.

Nobody has ever measured how much the heart can hold. ~Zelda Fitzgerald~

CC.