Tata

Acum un an am găsit această felicitare într-un magazin din SUA.

Tata e un om cu inimă mare și mereu cu câte o poveste de zis. Se mai repetă din când în când, dar cred că i se datorează gri-ului care îi însoțește barba.

Pentru că nu ajungeam la ochiul ușii ca să văd cine sună, întrebam ”cine-i?”, iar pe tata nu era greu să-l recunoști pentru că niciodată nu răspundea cu ”tata” sau ”eu”. Urma o poezie, un nume de personaj sau amândouă doar pentru că așa vroiam noi.
Ca să mâncăm tot din farfurie ne promitea prăjituri cu răvaș, dar câteodată ne promitea și câte o lingură în frunte. Dar era spre binele nostru, acum știu asta.
Tata mereu ne zice că are cele mai frumoase fete, iar ca să nu se repete câteodată reformulează și spune așa: ”la ce se uită băieții ăștia?”
De la tata am învățat să nu zic niciodată ”nu pot, nu știu, nu vreau”, în ordinea asta și nicidecum alta.
Atunci când mi-a fost cel mai greu, tata mi-a zis: ”de fiecare dată când o să întâmpini o greutate o să vrei să fugi acasă?”. Nu asta vroiam să aud, dar de asta aveam nevoie. Tata știa.
Îmi place de tata că are o bibliotecă imensă, că m-a învățat să pot să râd în situații dificile, că mereu știe tot, că e sensibil, că îi place ciocolata și că o iubește atât de mult pe mama.

Despre tata pot scrie multe. Dar o să i le scriu lui, ca să știe cât îl prețuiesc.
La mulți ani, tata!

”Era soare, ca și acuma, și tata se oprise la chioșc, să cumpere un ziar, să schimbe câteva cuvinte cu un cunoscut. Mie toate acestea mi se păreau întâmplări firești, obișnuite. Nu-mi dădeam seama că e un miracol, o fericire imensă să-ți poți întâlni tatăl, din întâmplare, pe stradă... ”
~Cella Serghi~

CC.