O perioadă în care vara însemna curtea şi grădina bunicii, o voce mai dojenitoare ziua, alta mai blândă seara, în care iarna era privită de pe lijancă pe geamuri îngheţate cu zăpada până pe la mijlocul lor.
După mult timp, prea mult poate, am ajuns din nou pe uliţa pe care am copilărit, la casa părintească a mamei, unde bunica a crescut de una singură 6 copii şi mai apoi o droaie de nepoţi. Totul mi s-a părut atât de mic: și casa, și cuptorul din curte, și fântâna. Iar drumul care ducea spre locul de unde zăream granița cu România l-am văzut atât de scurt, încât am râs când mi-am amintit ce provocare era să-l urc acum 10 ani.
În toţi aceşti ani, cât a stat cu noi, la Chişinău, mă gândeam că o ajutăm şi că avem grijă de ea. Nu știam că de fapt a fost un dar al timpului şi al bătrâneţii pe care o purta pe un spate încovoiat şi pe 2 mâini încreţite de ani. Nu ştiam că e o bucurie să te aştepte acasă şi mama, şi bunica.
Când mă întorceam acasă, îmi lua mâinile ca să vadă dacă mi-au crescut unghiile şi mă întreba dacă le-am vopsit; și-apoi mă ruga să-mi las părul pe spate ca să cerceteze cu palma mâinii dacă e mai lung. Odată, în timp ce îi citeam dintr-o carte, mi-a zis: ”nu pot să te văd, dar după voce știu că ești frumoasă.”
Ţi se pare că bunicii vor fi mereu acolo unde i-ai lăsat ultima dată când i-ai văzut. Indiferent că eşti plecat de-acasă o zi, o lună, 1 an sau 4. Deși „veșnicia s-a născut la sat", cei care o creează nu au parte de ea.
Acum am înţeles... copilăria noastră se termină atunci când pleacă bunicii, unul câte unul.
CC.
No comments:
Post a Comment