Justificare.

Zilele trecute prietena mea Camelia a postat o poezie pe facebook. Eu am descoperit-o ceva mai târziu pe pagina ei, pe care o vizitez cu regularitate, recunosc.
Versurile lui Jeffrey McDaniel încă mă însoțesc.

The Quite World (by Jeffrey McDaniel)

In an effort to get people to look
into each other's eyes more,
and also to appease the mutes,
the government has decided
to allot each person exactly one hundred
and sixty-seven words, per day.

When the phone rings, I put it to my ear
without saying hello. In the restaurant
I point at chicken noodle soup.
I am adjusting well to the new way.

late at night, i call my long distance lover,
proudly say I only used fifty-nine today.
I saved the rest for you.

When she doesn't respond,
I know she's used up all her words,
so i slowly whisper I love you
thirty-two and a third times.
After that, we just sit on the line
and listen to each other breathe.

Am înțeles abia mai târziu de ce îmi sunt atât de dragi aceste versuri. Pentru mine ele sunt o justificare a tuturor momentelor în care am decis că tăcerea e un răspuns mai potrivit.
Iar la sfârșitul fiecărei zile știu că am acele 96 de cuvinte pe care o să le audă o singură persoană.

CC.