Ușa.

Odată cineva mi-a zis să încerc să am o viață mai simplă. Și nu s-a referit la exteriorul vieții mele, ci la interiorul acesteia. De cele mai multe ori sunt în război una cu cealaltă, iar când își dau mâna e doar pentru că așa se cuvine într-o anumită situație.

Nu știu cum simțiți voi, dar eu simt că găzduiesc 2 camere în interiorul meu. Ambele au ușa deschisă mereu, decât dacă aleg eu să fie altfel. În prima cameră și-au aranjat frumos lucrurile toate insecuritățile, teama de a nu reuși și restul vocilor care îmi urlă în ureche că ceea ce gândesc și simt nu are nicio valoare. În cea de-a II-a cameră găsesc așezate comod încrederea și curajul de a-mi asculta inima, așa ...cu toată intensitatea care îi însoțește bătăile. Pare a fi simplă alegerea. Doar că incomoditatea constă în faptul că accesul la camera II se face prin cea dintâi. ”Ei și ce dacă?”, mi-am zis eu până să înțeleg că eu încă mă aflu în prima cameră și de data asta cuvântul ”prim” nu înseamnă un câștig. Azi, ca și ieri de altfel, mi-am promis că o să dau o șansă unei voci care între timp a răgușit încercând să-mi spună că e timpul să deschid ușa camerei II sau cel puțin să încep să caut cheia.

Învăț. Învăț să mă ascult și să nu mă ascult în același timp. Dar e uimitor cum reușește mintea să convingă inima să pună deoparte sentimente sau gânduri. Așa că mi-am zis că în loc să caut cheia de la ușa camerei II, o să meșteresc eu una. S-ar putea să am nevoie de mai mult timp, efort și poate o mână de ajutor. Ar însemna să nu folosesc hărți sau schițe deja existente, să dezlipesc de pe mine etichete lipite de cei care și-au dat cu părerea în ceea ce mă privește, să nu mai zăbovesc la răspântii și să încep să greșesc, ca să simt că fac pași înainte.

I regret that it takes a life to learn how to live. ~Jonathan Safran Foer~

CC.